Emanoil Bacaloglu (1830-1891) Fizician şi matematician, participant la revoluţia din 1848.
A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi membru al Academiei Române. A publicat primele lucrări ştiinţifice româneşti de matematică, fizică şi chimie, punând bazele terminologiei noastre în aceste domenii. Este unul dintre principalii iniţiatori ai Societaţii de ştiinţe fizice care a luat naştere în 1890.
Traian Lalescu (1882-1929)
Matematician român; a fost profesor la Universitatea din Bucuresti şi la politehnicile din Timişoara şi Bucureşti.
S-a ocupat în special de teoria ecuaţiilor integrale şi de aplicarea lor la rezolvarea unor probleme din teoria ecuaţiilor diferenţiale, aducând contribuţii însemnate în acest domeniu. A publicat cel dintâi tratat din lume asupra ecuaţiilor integrale: "Introducere la teoria ecuatiilor integrale" (1911). Are studii şi în domeniul ecuaţiilor funcţionale, al seriilor trigonometrice, fizicii matematice, geometriei, mecanicii, algebrei şi istoriei matematicii. În sprijinul predării matematicilor în învăţământul superior şi mediu, Lalescu a publicat valoroase lucrări cu caracter didactic: "Calculul algebric", 1924; "Tratat de geometrie analitica", 1925).
Dimitrie Pompeiu (1873-1954) Matematician român. A fost profesor la universităţile din Iaşi, Bucureşti şi Cluj. Membru al Academiei Române.
A adus numeroase contribuţii în domeniul analizei matematice, teoriei funcţiilor de o variabilă complexă, mecanicii raţionale ş.a. În teza sa de doctorat (Paris, 1905), rămasă celebră, a demonstrat printr-un exemplu existenţa funcţiilor analitice continue pe mulţimea singularităţilor lor. A introdus în matematică noţiunea de derivată areolară, care a fost mult studiată de elevii săi; de asemenea a introdus noţiunea de distanţă între două mulţimi şi a construit funcţii reale, neconstante, a căror derivată se anulează în orice interval, denumite funcţii Pompeiu. Este creatorul şcolii matematice de teorie a ecuaţiilor cu derivate parţiale şi de mecanică.
Lucrari principale: "Asupra continuitatii functiilor de o variabila complexa" (1905).
Ernest Abason (1897 - 1942)
Matematician român care a contribuit la dezvoltarea domeniului funcţiilor periodice, în matematică şi electricitate.
Profesor la Univestitatea Politehnică din Bucureşti, începând din anul 1938 şef al catedrei de geometrie descriptivă şi cinematică.
Dan Barbilian (1895 - 1961) Ion Barbu este pseudonimul matematicianului Dan Barbilian (n. 18 martie 1895 la Câmpulung-Muscel, d. 11 august 1961 la Bucureşti). Este pseudonimul sub care a devenit cunoscut ca unul dintre cei mai importanţi poeţi români din secolul trecut, „dacă nu cumva cel mai mare”, scrie Alexandru Ciorănescu în volumul său publicat în 1981 la Twayne Publishers şi tradus în limba română în 1996). Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care şi-a latinizat numele iniţial Barbu) şi Smaranda, născută Şoiculescu.
Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică remarcabile contribuţii în revista Gazeta matematică. Tot în acest timp, Barbilian îşi dezvoltă şi pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care îşi satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial. Cariera matematică continuă cu susţinerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu participă la diferite conferinţe internaţionale de matematică. În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. Publică diferite articole în reviste matematice. De deosebită importanţă sunt două dintre contribuţiile lui: o scurtă lucrare de două pagini apărută în Casopis Matematiky a Fysiky (1934-1935), unde defineşte o procedură de metrizare care va fi numită de Leopold Blumenthal„spaţii Barbilian”, şi două lucrări în Jber. Deutsch. Math. Verein., apărute în 1940 şi respectiv în 1941, intitulate Zur Axiomatik der Projectiven ebenen Ringgeometrien, şi care au inspirat o direcţie de cercetare în geometria inelelor, direcţie asociată azi în literatura de specialitate cu numele său, al lui Hjelmslev şi al lui Klingenberg.
Titu Andreescu
Din 1993 până în 2006, Titu Andreescu a fost antrenorul lotului olimpic de matematică al Statelor Unite.
“Am fost la IMO 14 ani la rând, până în 2006, când mi-am încheiat mandatul din Advisory Board, forul care guvernează olimpiada internaţională de matematică. Nu mai sunt antrenor principal. I-am predat ştafeta adjunctului meu, Zuming Feng, un bun prieten şi colaborator. Aici ştafeta se predă mai uşor şi de bunăvoie, nu ca în alte părţi...”, spune profesorul. Acum este adjunctul lotului, dar nu s-a oprit doar la elevii americani. El a lansat un proiect, numit AwesomeMath, unde pregăteşte viitorii olimpici de pretutindeni. Anul trecut au intrat în pregătire 135 de tineri, dintre care 8 sunt din Bucureşti, iar anul acesta vor pleca la “şcoala” din SUA peste 30 de elevi din toată România.
Înainte de ’89, datorită rezultatelor deosebite obţinute cu elevii români la olimpiade, Titu Andreescu a lucrat pentru Ministerul Educaţiei (n.r. - pe atunci al Învăţământului), însă la un moment dat i s-au blocat cărările. “Am fost cooptat în comitetul care îl consilia pe ministrul Învăţământului. Acest comitet consultativ avea un număr mic de membri, eu fiind cel mai tânăr. La acea vreme mi s-au recunoscut meritele. La IMO '85 aveam şi un elev, Răzvan Gelca, de la liceul meu, Loga, din Timişoara, pe care l-am îndrumat îndeaproape. Ce credeţi că s-a întâmplat? În seara de dinaintea plecării către Helsinki mi s-a spus că nu mi s-a eliberat paşaportul. O posibilă explicaţie este locul naşterii mamei, New York”, povesteşte profesorul Andreescu. Ţinta lui era să ajungă liderul echipei României, însă “era imposibil, pentru că liderul, care era întotdeauna el (şi niciodată ea) a fost un cadru universitar din Bucureşti. Iar eu nu eram nici cadru universitar şi nici din Bucureşti. Din păcate, această politică continuă, iar România a ajuns o mediocră echipă în IMO: anul trecut pe locurile 17-18, la egalitate cu Peru!”. Acesta este şi motivul pentru care a plecat din România. “De ce USA? Ei bine, mama s-a născut acolo. Bunicii emigraseră la începutul secolului trecut, iar în Primul Război Mondial, bunica şi mama s-au repatriat. Mama a trăit în România până am emigrat împreună (îşi păstrase cetăţenia americană). Am ajuns pe pământul făgăduinţei în 1990. Să ştiţi că pentru mine chiar a fost aşa. La numai câteva luni predam la una dintre primele zece şcoli din America: Illinois Mathematics and Science Academy, care concentra elevi de liceu excepţionali”, povesteşte Titu Andreescu. La olimpiada internaţională a obţinut imediat rezultate bune. “Şeful meu de la şcoală mă recomandase - fără să-i fi cerut! - ca să antrenez echipa USA din 1993. Directorul de atunci al competiţiilor americane de matematică l-a ascultat! (Aşa ar trebui să se întâmple şi în România...) Primul câştigător, Steve Wang, în 1994. Am obţinut punctaj maxim, pe echipe, la IMO din Hong Kong. După succesele echipei USA, ziariştii americani m-au numit «Bela Karoly al matematicii». Şi când avem echipa mai slabă, fără experienţă, ne clasam pe locurile fruntaşe”, spune profesorul. În comparaţie cu elevii români, Titu Andreescu crede că elevii americani “nu sunt mai deştepţi, ci mai organizaţi. Românii sunt poate mai creativi, dar americanii mai disciplinaţi şi mai muncitori.”.“Să ştiţi că olimpicii de matematică de aici sunt «well-rounded», adică multilaterali. Sunt buni şi la ştiinţe, cântă - chiar foarte bine - la un instrument, chiar şi scriu bine. Nu frumos, ci bine”, precizează profesorul din SUA.
Theodor Angheluţă (1882-1964) Născut la 28 aprilie 1882 în localitatea Adam (fostul judeţ Tutova), urmează şcoala primară şi liceul la Bârlad.
Între 1902-1905 urmează Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti (secţia matematici), la absolvirea căreia îşi ia licenţa şi funcţionează în învăţământul secundar (1905-1909). Din 1910 (până în 1914) urmează matematicile la Sorbona (cu prof. E. Picard). Revenit în ţară (din cauza izbucnirii războiului), se reangajează ca profesor de liceu (până în 1919), apoi este numit conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti (secţia matematici). În 16 iunie 1922 îşi ia doctoratul în matematici, cu teza: “O clasă generală de polinoame trigonometrice şi aproximaţiunea cu care ele reprezintă o funcţiune continuă” iar din 1923 este numit profesor titular definitiv la Catedra de algebră superioară a Universităţii clujene, unde funcţionează până la pensionare (1 sept. 1947). Pentru perioade scurte a fost decan al Facultăţii de Ştiinţe din Cluj (1930-31) precum şi în “refugiul” facultăţii la Timişoara. La sfârşitul anului 1950 este rechemat la Facultatea de Matematică şi Fizică a Universităţii “V. Babeş”. Cu data de 1 oct. 1955 este numit profesor la Institutul Politehnic din Cluj, unde funcţioneză până în luna august 1962. În semn de apreciere (tardivă) i se conferă titlul de “Om de ştiinţă emerit” (1 ian. 1963), ca un an mai târziu (30 mai 1964) să treacă la cele veşnice. Excelent profesor, potolit dar devotat, prelegerile şi conferinţele sale erau deosebit de căutate.
Theodor Angheluţă are contribuţii de seamă în domeniul teoriei funcţiilor, al ecuaţiilor diferenţiale şi integrale, al ecuaţiilor funcţionale şi algebrice. Un tip de ecuaţii funcţionale îi poartă numele: “Ecuaţii funcţionale Angheluţă”.
Nicolae Cioranescu (1903-1957)
Fecior de invatatori, Nicolae Cioranescu s-a nascut in Bucuresti la 28 martie 1903. Vrednicul institutor, tatal matematicianului, a fost intemeietorul primei scoli de surdo-muti din Romania. Viitorul matematician a urmat scoala primara in satul Moroeni. Clasa I-a de liceu a urmat-o la liceul „Manastirea Dealu”, clasele II –VII la „Mihai Viteazu” iar clasa a VII-a la liceul „Spiru Haret” din Bucuresti. Dupa bacalaureat s-a inscris la Universitatea din Bucuresti unde si-a luat licenta in matematici in anul 1925 si licenta in stiinte fizico-chimice in acelasi an. In urma staruintelor lui Gh. Titeica pleaca la Paris si-si ia din nou licenta in stiinte la Sorbona, cu certificate privind calculul diferential si integral, analiza superioara si mecanica rationala. In ianuarie 1929 trece si doctoratul in matematici tot la Sorbona. Se intoarce in tara si este numit conferentiar la matematici generale pentru anul preparator, la scoala Politehnica din Bucuresti unde este titularizat definitiv la 1 mai 1933 si a predat aici pana in 1941. Prin iesirea la pensie a lui D.Pompeiu, N. Ciorranescu este trecut profesor suplinitor la catedra de geometrie analitica, pana in 1943 cand a trecut la catedra de analiza. In 1944 il gasim functionand ca rector al Politehnicii Bucuresti. In viata de toate zilele Cioranescu a combatut nepregatirea, impostura, perfidia, uscaciunea sufleteasca. Spontan in creatia matematica, a fost tot atat de spontan si in zvarlirea glumei, careia nu i se putea imputa insa nici cea mai mica urma de rautate. A fost un matematician cu multa fantezie stralucitoare si cu umor sanatos, plin de verva muscatoare, care la conferintele profesorilor Politehnicii, nu numai ca descretea fruntile dar se si radea din toata inima. A scris lucrari de popularizare a stiintei, printre care Astronomia pentru toti, care este un exemplu tipic. A fost membru la „Gazeta matematica” si la „Societatea romana de stiinte”, sectia de matematici si membru al Academiei de stiinte din Romania. A decedat la 2 aprilie 1957.
Opera sa matematica cuprinde peste 120 de memorii, lucrari didactice, monografii si diverse in publicatii straine si din tara.
Janos Bolyai (1802-1860)
Mare matematician maghiar din Transilvania. A urmat Academia de geniu de la Viena şi înca din timpul studiilor a făcut o serie de descoperiri însemnate.
Lucrarea lui epocală prin care a creat, independent de matematicianul rus N. I. Lobacevski, geometria neeuclidiană este "Appendix" (1832), apăruta în limba latină ca o completare a manualului intitulat "Tentamen", scris de Bolyai Farkas, tatăl său. Bolyai a scris şi un studiu cu privire la teoria numerelor complexe ("Responsio", 1837). Rezultatele pe care le-a obţinut reprezinta o aprofundare dialectică a problemelor matematicii. Lucrările lui Bolyai au pus geometria pe baze noi, deschizându-i largi perspective. Ele nu au fost însa înţelese şi apreciate de contemporanii săi.
Grigore C. Moisil (1906-1973) Fondator al şcolii de algebră, logicii şi teoria algebrică a mecanismelor automate, precum şi al studiilor de logică polivalentă şi logică nuanţată, care au stat la baza realizării primelor calculatoare româneşti; contribuţii remarcabile la dezvoltarea informaticii în România şi la formarea primelor generaţii de informaticieni (premiulComputer Pioneer Award al IEEE Computer Society).
Matematician român, profesor la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei Române, membru al Academiei de Ştiinte din Bologna şi al Institutului internaţional de filosofie. A publicat lucrari în domeniile analizei matematice, algebrei, logicii matematice, geometriei, mecanicii. Deosebit de valoroase sunt contribuţiile aduse de Grigore Moisil în domeniul teoriei algebrice a mecanismelor automate. A elaborat metode noi de analiză şi sinteză a automatelor finite, precum şi o teorie structurală a acestora. A extins în spaţiul cu mai multe dimensiuni derivata areolară a lui D. Pompeiu şi a studiat funcţiile monogene de o variabilă hipercomplexă, cu aplicaţii la mecanică. A introdus algebre numite de el lukasiewicziene trivalente şi polivalente şi le-a întrebuinţat în logică şi în studiul circuitelor de comutaţie. Moisil a adus o contribuţie însemnată la introducerea şi folosirea primelor maşini electronice de calcul în tara noastră.
Lucrari: "La mecanique analytique des systemes continus" (1929), "Logique modale" (1942), "Introducere in algebra" (1954), "Teoria algebrica a mecanismelor automate" (1959), "Circuite cu tranzistori" (2 vol, 1961- 1962).
Gheorghe Titeica (1873-1939) Matematician român. A fost profesor la Universitatea şi Şcoala politehnică din Bucureşti; membru al Academiei Române şi al mai multor academii şi societăţi ştiinţifice străine, doctor honoris causa al Universităţii din Varşovia.
Prin lucrările sale de geometrie diferenţială, Gheorghe Titeica s-a făcut cunoscut lumii ştiinţifice internaţionale. În special s-a ocupat cu studiul reţelelor din spaţiu cu n dimensiuni, definite printr-o ecuaţie a lui Laplace. A introdus o clasă de suprafeţe şi o clasă de curbe care astăzi îi poartă numele. Este unul din creatorii geometriei diferenţiale centro-afine. A fost un mare popularizator al ştiinţelor. Împreună cu I. Ionescu, A. Ioachimescu si V. Cristescu a fondat revista "Gazeta matematica", cu G. G. Longinescu publicaţia "Natura" pentru răspândirea ştiinţelor, iar cu D. Pompeiu a editat revista "Mathematica".
Lucrari: "Geometria diferentiala proiectiva a retelelor" (1924), "Introducere in geometria diferentiala proiectiva a curbelor" (1931).
Nicolae Abramescu (1884 - 1947)
Studii:
Şcoala primară şi liceul la Târgovişte; Facultatea de Ştiinţe, Secţia Matematici a Universităţii din Bucureşti, 1905.
Activitate socio-profesională :
Profesor suplinitor în învăţământul secundar, la Ploieşti, 1904; Profesor suplinitor la Liceul „August Treboniu Laurian” din Botoşani; Profesor titular de matematică la Liceul „Vasile Alecsandri” Galaţi, 1 oct. 1907 - 1 sep. 1919; Conferenţiar la Universitatea din Cluj, nov. 1919; Profesor agregat de geometrie analitică şi profesor suplinitor de geometrie descriptivă la Cluj, feb. 1923; Profesor titular de geometrie descriptivă şi infinetizimală, la Universitatea din Cluj, până la 1 oct. 1938; Profesor de geometrie la Universitatea din Cluj, 1 oct. 1938 - 11 feb. 1947. Colaborări la publicaţii:
„Gazeta matematică”, „Revista matematică din Timişoara”, „Buletinul cercului de studii al Şcolii superioare P.T.T.”, „Ştiinţă şi progres, Bolletino di Matematica”. Afiliere:
membru al Societăţii Române de Ştiinţe; membru al Gazetei Matematice Bucureşti; membru titular al Academiei de Ştiinţe din România; membru al Societăţii de Ştiinţe din Cluj; membru al Societăţii de Matematică din Franţa; membru al Circolo Matematico din Palermo; membru al Deutsche Mathematiker Vereiningung; membru referent al Mathematical Reviews; membru referent al Zentralblatt fur Mathematical.
Aurel Angelescu (1886-1938)
Născut la Ploieşti în 15 aprilie 1886, unde urmează cursul primar şi liceul. Profesorul N. Abramescu se lăuda cu faptul de a-l fi avut ca elev (în ultima clasă de liceu).
Este trimis la Paris (Sorbona), unde obţine licenţa în matematici. Tot acolo îşi ia doctoratul (7 apr. 1916) cu teza : “Sur les polynômes généralisant les polynômes de Legendre et d’Hermite et sur le calcul approché des integrals multiples”. Maestrul său preferat era Paul Appel. Revenit în ţară este numit profesor agregat la Catedra de Teoria funcţiilor a Universităţii din Cluj (1919). Aici se implică cu trup şi suflet în munca de organizare a învăţământului matematic românesc, fiind şi unul dintre mentorii revistei “Mathematica”. Între 1927-28 ocupă funcţia de decan al Facultăţii de Ştiinţe din Cluj, iar în 1930 este numit profesor titular de algebră superioară şi teoria numerelor la Universitatea Bucureşti (succedându-l pe Traian Lalescu). Aici îşi găseşte sfârşitul tragic (6 apr. 1938), la nici 52 de ani. Preocupările sale privind Funcţiile generalizatoare ale claselor de polinoame, Ecuaţiile diferenţiale liniare, Analiza funcţională şi Seriile trigonometrice s-au concretizat în cca 60 de lucrări din domeniul algebrei şi teoriei funcţiilor.
Menţionăm de asemenea şi cursul “Secţiuni de calcul diferenţial”(1927).
Gheorghe Călugăreanu (1902-1976) Născut la Iaşi, în ziua de 16 iulie 1902, a urmat şcoala primară la Bucureşti între anii 1909 şi 1913, apoi liceul “Gh. Lazăr” din Bucureşti, în perioada 1913-1921. Între anii 1921 şi 1924 a frecventat cursurile Secţiei de matematică şi fizică a Facultăţii de Ştiinţe de la Universitatea “Regele Ferdinand I” din Cluj (în prezent Universitatea “Babeş-Bolyai”). Tatăl său, eminent naturalist, într-o perioadă a fost rectorul acestei universităţi. În 1926 a plecat la Paris, ca bursier al statului, unde a avut posibilitatea să urmărească cursurile unora dintre cei mai mari matematicieni ai epocii. În acelaşi an a primit certificatul de licenţă în ştiinţe la Universitatea din Paris, iar în 1928 a obţinut titlul de dorctor înştiinţe matematice după ce a susţinut cu mult succes teza “Sur les fonctions polygènes d’une variable complexe”. După reîntoarcerea în ţară, întreaga sa activitate este legată de universitatea clujeană, astfel, aici el a funcţionat ca asistent (1930-1934), conferenţiar (1934-1942) şi, din 1942, profesor titular. În anul 1963 a devenit membru titular al Academiei Române. G. Călugăreanu şi-a pus cu deosebită dăruire talentul şi puterea de muncă în slujba dezvoltării învăţământului şi ştiinţei din ţara noastră. Prin activitatea sa intensă, susţinută de calităţile remarcabile de dascăl şi savant, el a devenit unul dintre cei mai preţuiţi profesori ai universităţii clujene. În calitate de decan al Facultăţii de matematică şi fizică (1953-1957) şi ca şef al Catedrei de teoria funcţiilor, G. Călugăreanu şi-a adus o contribuţie importantă la organizarea învăţământului matematic. Opera ştiinţifică a lui Gheorghe Călugăreanu este axată pe studiul unor probleme fundamentale de teoria funcţiilor de o variabilă complexă, geometrie, algebră şi topologie. Primele sale lucrări, inclusiv teza de doctorat, sunt contribuţii originale valoroase în teoria funcţiilor de o variabilă complexă şi îl pun în poziţia de demn continuator al lui D. Pompeiu. Alte rezultate remarcabile sunt în domeniul funcţiilor meromorfe şi al celor univalente, G. Călugăreanu putând fi considerat iniţiatorul şcolii clujene de teoria geometrică a funcţiilor univalente. Descoperirea invarianţilor de prelungire analitică constituie una dintre contribuţiile cele mai importante ale lui G. Călugăreanu în teoria funcţiilor analitice, iar teoria nodurilor este acel capitol al topologiei care l-a atras în mod deosebit. Opera sa matematică rămâne un model de construcţie spirituală elevată şi unitară. Unele dintre rezultatele sale s-au dovedit a fi importante nu numai pentru lumea matematică, ci şi pentru cercetări în biologia moleculară sau mecanica fluidelor. Prin tot ce a înfăptuit, G. Călugăreanu se înscrie în galeria celor mai distinşi reprezentanţi ai şcolii româneşti de matematică.
Anton Davidoglu (1876—1958) Anton Davidoglu (n. 30 iunie 1876 — d. 27 mai 1958, Bucureşti), matematician. A fost iniţiatorul cercetărilor româneşti în domeniul ecuaţiilor diferenţiale ordinare sau cu derivate parţiale. A contribuit şi la dezvoltarea analizei matematice şi a ecuaţiilor diferenţiale. Contribuţiile sale sunt menţionate în lucrările unor prestigioşi matematicieni, precum Emile Picard, G. Mignoli, J. Mikusinski. Licenţa în matematici a primit-o de la Şcoala normală superioară din Paris în anul 1897, iar lucrarea susţinută la absolvire s-a numit Sur l'equation des vibrations transversales des verges elastique (Sorbona, 1900). Lucrarea a fost citată de A. H. Love în lucrarea Mathematical theory of Elasticity (Cambridge, 1934). În anul 1902 a fost profesor agregat, iar între anii 1905-1941, profesor titular la catedra de calcul diferenţialşi integral a Facultăţii de ştiinţe din cadrul Universităţii din Bucureşti. În anul 1913 a fost rector al Academiei de înalte studii comerciale şi industrie din Bucureşti.
Lucrări:
Curs de analiza infinitezimală (1931) Curs de teoria asigurărilor (1935)
Articole:
Sur les zeros des integrales reeles des equations lineaires du troisieme ordre (1900) Sur le nombre de racines communes a plusieurs equations (1901) Sur une equation des mouvements turbulents (1935)